" Acvariul de piatră "

         Am preluat un articol publicat în ziarul Jurnalul Național . Dacă aveți răbdare și vă recomand să aveți, o să aflați lucruri interesante . Este bine scris și documentat . Nu este preluat în totalitate, din simplu motiv că spre final derapează pe teme politice. Ori acest lucru nu mă pasionează .

         Am introdus și câteva imagini, preluate de pe site-uri de profil, pentru a veni în completarea celor relatate în articol . 

         În final, vă doresc lectură plăcută și aștept impresii .
       
            

Marea Sarmatică ( Parathetys )

Marea Parathetys în Oligocen

  “ACVARIUL DE PIATRĂ”

Oraşul Piatra Neamţ se aşterne domol, adăpostit la poalele a trei culmi botezate cu nişte nume ciudate, aproape poetice: Cozla, Cernegura şi Pietricica. De curând, în urbe a apărut o telegondolă care, pornită din centrul localităţii, se reazemă pe culmea Cozlei. Foarte puţini dintre turiştii care se încumetă să parcurgă acest traseu ascendent ştiu însă că, urcând spre vârful dealului, coboară de fapt spre fundul unei mări străvechi. Din care, aici, au ieşit la iveală, aproape de lumina zilei, câteva sute de hectare. Acolo se află "acvariul de piatră". Sunt stive groase de aproximativ 100 de metri, compuse din roci moi. Toate iau înfăţişarea unor pietre ciudate care, lovite cu muchia ciocanului geologic, se despică uşor şi se deschid precum paginile unei cărţi nemaivăzute, venite de dincolo de timp.
Pagini ale căror "ilustraţii" readuc la viaţă efigiile unor fiinţe acvatice, mai ales peşti, care au trăit aici cândva, cu mult timp înainte de apariţia omului.  

 Călăuzele

Savanţii, români, dar şi cei străini, cunosc de foartă multă vreme "acvariul de piatră" ascuns în stâncile din preajma oraşului Piatra Neamţ. Deosebit de complexă, această regiune a început să fie studiată încă din 1883, când Leon C. Cosmovici a efectuat aici prima campanie de săpături, în cursul cărora a descoperit peşti fosilizaţi. În următorii doi ani şi-a continuat săpăturile, iar în 1887 şi-a concretizat cercetările într-o primă lucrare ştiinţifică dedicată acestei zone: "Păturele cu peşti din Munţii Pietricica şi Cozla – Districtul Neamţ. Oraşul Peatra". Ceva mai târziu, în 1904, studiind peştii fosili colectaţi de L.C. Cosmovici, depuşi în colecţiile Facultăţii de Geologie din Iaşi, întemeietorul şcolii paleontologice româneşti, prof. Ion Th. Simionescu, a descris nouă genuri şi opt specii cu totul noi pentru ştiinţă. Studii deschizătoare de drumuri care, dincolo de ineditul lor, arată că, pe atunci, ştiinţa românească se afla la acelaşi nivel cu cea occidentală. Concret, studiul fosilelor de la Cozla au început în aceeaşi perioadă cu cercetările similare din vestul Europei. Cercetări care au arătat că efigiile peştilor străvechi de pe meleagurile noastre sunt aproape identice cu cele scoase la lumină în regiunea Glarus din Elveţia. Ulterior, studiile asupra peştilor fosili au fost continuate de Mircea Paucă, cel care a deschis calea cercetărilor de paleoichtiologie şi paleoecologie din ţara noastră. După el, "ştafeta ştiinţifică" a fost preluată, pe la mijlocul secolului trecut, de biologul Mihai Ciobanu. Din 1957, el a început să scormonească prin "acvariul de piatră" adăpostit pe Cozla, Cernegura şi Pietricica, de unde, în următorul deceniu, a recoltat peste 500 de exemplare. El a fost cel care a înfiinţat Muzeul de Ştiinţe Naturale din Piatra Neamţ. După ani de muncă, Ciobanu a publicat, în 1977, monografia "Fauna fosilă din oligocenul de la Piatra Neamţ", lucrare extrem de complexă, rămasă de referinţă până în zilele noastre. Acum, cei care ne-au ghidat prin lumea bântuită de fantomele unor vremuri îndepărtate au fost cercetătorii Sorin Baciu şi Ionuţ Grădianu. Primul şi-a petrecut tinereţea prin coclaurii de pe Cozla, Cernegura şi Pietricica, de unde a scos la lumina zilei alte sute de străvechi vietăţi marine fosilizate. Cel de-al doilea se pregăteşte să-i calce pe urme. După cum am văzut, toţi savanţii care au studiat urmele de viaţă conservate în piatră în preajma oraşului Piatra Neamţ le încadrează în Perioada Oligocenă. O perioadă de care ne despart aproape 35 de milioane de ani. Era o altă lume, aflată la ceva mai mult de 30 de milioane de ani după holocaustul planetar ce a provocat dispariţia dinozaurilor. Vremuri îndepărtate, în care mediul terestru semăna încă foarte puţin cu geografia zilelor noastre.

 Holocaustul cosmic

Coordonate spaţiale: planeta Pământ. Coordonate temporale în raport cu noi: acum 65 de milioane de ani. Vremuri tulburi în care Perioada Cretacică se apropia de un sfârşit deosebit de dramatic. Savanţii susţin că, atunci, lovitura de graţie a fost aplicată de un asasin cosmic. Venit din hăurile spaţiului, un asteroid cu diametrul de peste 10 km ne-a lovit în zona pe care acum o numim Peninsula Yucatan. A fost o catastrofă cumplită în urma căreia viaţa a ajuns, încă o dată, aproape de pragul extincţiei totale. Pământul a fost pustiit, iar peste 75% din specii au dispărut. Deşi păreau eterni, dinozaurii, care dominaseră timp de peste 180 de milioane de ani, au ieşit definitiv din istorie. Savanţii de astăzi nu ştiu de cât timp a avut atunci nevoie planeta pentru a-şi reveni din holocaustul cosmic. Dar ştiu un singur lucru: după el lumea nu a mai fost niciodată la fel. Istoria vieţii terestre a părăsit ceea ce savanţii numesc Era Secundară şi a intrat în Terţiar. Încet, încet, planeta s-a refăcut: pădurile au acoperit din nou uscatul, iar viaţa a început iarăşi să clocotească în mări şi oceane. Dar în acest decor, care nu era cu totul nou, pe scena vieţii au intrat alţi actori, chiar dacă nu erau cu toţii absolut noi. Reptilele cu sânge rece au supravieţuit până în zilele noastre. Peştii de toate soiurile au supravieţuit şi ei. La fel ca şi păsările care zburau şi pe cerul Cretacicului. În acele vremuri de regenerare, saltul maxim l-au făcut mamiferele, cele care, cândva, fuseseră cei mai nevolnici dintre contemporanii Dinozaurilor. Pe vremea când aceştia mai hălăduiau încă pe Pământ, reprezentanţii "noii generaţii" erau mărunţei, cu puţin mai voinici decât guzganii din zilele noastre. Dispariţia uriaşilor a eliberat însă o infinitate de nişe ecologice, pe care supravieţuitorii le-au ocupat în scurt timp. Nemăsurate de nimeni, milioanele de ani au trecut rapid, înscrise în veşnicii relative cărora doar geologii şi paleontologii le mai ţin acum socoteala.

 Tranziţia

După perioada de haos planetar care a marcat sfârşitul Cretacicului, lumea a început, încet, încet, să se reaşeze. Perioada cuprinsă între acum 65 şi 54,8 milioane de ani este denumită de specialişti Paleocen. Studiile pe teren par să indice că, după cumplitul holocaust cosmic, "geografia" terestră nu se schimbase prea mult faţă de vremurile când dinozaurii dominau planeta. În schimb, vietăţile care cutreierau lumea erau cu totul altele. Nişele ecologice rămase libere după extincţia saurienilor au fost ocupate, rând pe rând, de mamifere: primitive la început şi din ce în ce mai complexe o dată cu trecerea timpului. Denumit de savanţi perioada Eocenă, intervalul cuprins între 54,8 şi 35,5 milioane de ani înainte de zilele noastre a marcat un salt imens în evoluţia formelor de viaţă, indiferent dacă erau animale de uscat ori fiinţe acvatice. Ceva mai târziu, la aproximativ 30 de milioane de ani de la dispariţia Dinozaurilor, Pământul intrase deja în Oligocen: vremea în care cele trei dealuri care străjuiesc acum oraşul Piatra Neamţ erau fundul unor ape străvechi pe care savanţii zilelor noastre le numesc Marea Parathetys.

 Lumea Oligocenă

Pentru noi, cei din zilele noastre, lumea Oligocenului este un tărâm deosebit de ciudat. Un tărâm în care, dacă, printr-o minune, ne-am putea întoarce, l-am recunoaşte şi nu l-am recunoaşte. Pe atunci, "Lumea veche" era compusă din America, Australia şi o bună parte din Asia şi Africa. Toate constituite din scuturi continentale străvechi. În schimb, Europa era un fel de "Lume Nouă", care mai avea încă de parcurs multe milioane de ani până să ajungă la înfăţişarea din zilele noastre. În cea mai mare parte a lui, uscatul era concentrat mai ales în "Lumea veche" de pe atunci. "Lumea nouă" a acelor vremuri era mai mult maritimă. O mare veche de când lumea care, încă de pe atunci, începuse să se retragă, lăsând în locul ei porţiuni de uscat din ce în ce mai mari. Locurile care, mult mai târziu, se vor numi Germania, Anglia, Franţa, inclusiv Parisul, se aflau încă pe fundul acelei mări. Iar actuala Elveţie era doar un şir de golfuri cu malurile împădurite care au lăsat în locul lor mai multe zăcăminte de cărbune. Cu câteva excepţii, uscatul european era concentrat în câteva arhipelaguri compuse din insule mai mari sau mai mici. Situaţie existentă şi pe teritoriul pe care, peste multe milioane de ani, avea să existe ţara noastră.

 Europa tropicală

Cum era lumea Oligocenului? Greu de spus. Cele mai multe depozite geologice conservate din acea perioadă, depozite de roci vechi pe care fenomenele de eroziune le fac accesibile în zilele noastre, provin din medii acvatice. Adică au rezultat din acumularea sedimentelor căzute pe fundul unor foste mări şi oceane. Depunerile continentale sunt ceva mai rare, dar atunci când apar la lumina zilei permit descoperirea unor relicve impresionante. Iar fosilele, atât cele ale unor animale, cât şi cele vegetale, vorbesc despre "germenii" teritoriali ai unei viitoare Europe care, pe atunci, beneficia de o climă foarte caldă, similară celei din zonele tropicale ale Arficii din zilele noastre. "Locuitorii" de atunci ai planetei erau nişte animale ciudate care, ivite parcă din neant, au avut vremurile lor de glorie, după care au dispărut fără urmă. Erau vremuri în care strămoşii multora dintre mamiferele de azi erau doar nişte pitici, vânaţi de alte fiare care ocupau poziţiile de vârf ale lanţului trofic. Cu puţin mai mari decât nişte ogari de vânătoare, "Orohippus" şi "Hyracoterium", apăruţi încă din Eocen, se vor dezvolta şi în Oligocen, în linii evolutive care, peste milioane de ani, vor da naştere tuturor  animalelor care au câte ceva în comun cu ecvidele, inclusiv caii din zilele noastre. Tot pe atunci au apărut şi strămoşii elefanţilor, care iniţial nu erau mai mari decât o oaie din zilele noastre. În Eocen, câteva specii de mamifere s-au reîntors în mediul acvatic şi au început să evolueze către familia cetaceelor: delfinii şi balenele, care, continuând să se dezvolte şi în Oligocen, au ajuns la înfăţişările pe care le cunoaştem. Multe alte fiinţe au apărut şi apoi au dispărut, lăsând în urma lor doar fosilele care "populează" acum muzeele de specialitate. Indricotheriul, înalt de aproape şapte metri, cel mai mare mamifer care a trăit vreodată pe Pământ, avea aspectul unui hibrid ciudat: un gât ca de girafă "montat" pe trupul unui rinocer uriaş. Hyaenodon Horidus era un carnivor feroce, probabil mai mare decât leii din zilele noastre. Iar concurenţii său nu erau alte mamifere, ci "Păsările tunetului" din familia Diatryma, asemănătoare unor struţi monstruoşi, ucigaşi înăscuţi care nu mai aveau nevoie să zboare. Foarte pe scurt, cam aşa arăta lumea de pe vremea când se forma "acvariul de piatră" de la Piatra Neamţ.

  România acvatică

Timp de multe milioane de ani, nici înfăţişarea teritoriului actual al României şi al ţărilor din jur nu diferea prea mult faţă de vremea Dinozaurilor. La noi, uscatul se concentra în Transilvania şi Banat. Iar în Oligocen, o bună parte a meleagurilor noastre era acoperită de apele unei mări. O mare căreia timpul şi subtila "alchimie" geologică i-au preschimbat valurile în munţi de piatră. O mare ancestrală din care se iţeau porţiuni de uscat acoperite de păduri luxuriante, cu o vegetaţie specifică unei clime calde. Erau păduri exotice de pe urma cărora ne-au rămas zăcăminte carbonifere bogate, precum cele concentrate în zona Petroşani. Acum, în afara fosilelor descoperite pe teren, savanţii zilelor noastre mai pot să identifice urmele acelei mări doar prin studiul rocilor sedimentare rămase în locul ei. Vorbind despre acestea, ei pomenesc "flişul marginal, marnele brune, menilite – inferioare şi superioare, şisturi disodilice inferioare, orizontul gresiei de Kliwa" şi altele asemeni. O limbă păsărească în spatele căreia se ascund o mulţime de procese geochimice spectaculoase. Dar şi imaginea unei mări străvechi în adâncurile căreia, datorită unor condiţii speciale de mediu, s-au petrecut nişte fenomene extrem de complexe, al căror beneficiar direct este civilizaţia industrializată a zilelor noastre.

 Adâncuri toxice

Studiile specialiştilor demonstrează  că bazinul acvatic european care, printre multe altele, ne-a lăsat moştenire şi "acvariul" de la Piatra Neamţ era un vast "culoar de trecere" ce unea diverse zone ale "Mării Paratethys". Motiv pentru care speciile de vieţuitoare găsite aici sunt deosebit de variate. Paratethys era un bazin maritim complex care, chiar dacă se afla într-o perioadă de regresiune, acoperea toate "etajele" de adâncime, de la zonele litorale până la cele abisale. După cum spuneam, această mare avea o caracteristică specială, destul de rar întâlnită. În majoritatea cazurilor, mările şi oceanele beneficiază de un circuit interior ce permite "aerisirea" straturilor de apă. Un circuit prin care cele din adâncuri primesc oxigen de la cele de suprafaţă. Din anumite cauze care ţineau de relieful subacvatic, acest circuit era absent în "Paratethys". Iar fără oxigen, în adâncuri nu mai existau microorganisme şi alte forme simple de viaţă care să "consume" corpurile animalelor moarte. Cadavrele ajungeau pe fundul mării, unde descompunerea lor devenea un proces strict fizico-chimic, din care rezultau hidrogen sulfurat şi alte gaze toxice. Cu timpul, acestea otrăveau apele de adâncime, astfel încât şi fiinţele vii, ajunse acolo întâmplător, mureau rapid sufocate de acel "cocteil" gazos, deosebit de toxic. În schimb, materia organică acumulată astfel acolo pornea pe un drum lung, la capătul căruia se află petrolul, sângele civilizaţiei noastre bazate pe utilizarea combustibililor fosili. De altfel, zăcămintele petroliere din Subcarpaţii noştri, la fel ca şi cele din zona Mării Caspice, provin din acest "laborator" ce a funcţionat, timp de multe milioane de ani, pe fundul Mării Paratethys. Acelaşi fenomen se petrece în zilele noastre, pe fundul Mării Negre.

Cartea de piatră

Acest fenomen nu s-a petrecut identic, chiar peste tot. Concret, la Piatra Neamţ şi în alte câteva puncte din ţara noastră, plus mai multe zone răspândite între Germania şi Caucaz, transformarea materiei organice în petrol s-a blocat într-o fază incipientă. Cernute fin, sedimentele s-au depus în straturi milimetrice peste cadavrele fiinţelor ajunse pe fundul apelor. Din acumularea lor a rezultat o rocă deosebită, ce se desface în foi subţiri, asemeni paginilor unei cărţi. O carte imensă de zoologie oceanică, ilustrată cu efigiile fidele ale unor fiinţe, mai ales peşti, care nu au mai înotat de zeci de milioane de ani. Extrem de bine conservate, ele sunt cele care creează imaginea sugestivă a unui imens acvariu de piatră. "Acvariu" pe care, după cum am văzut, paleontologii au început să-l cerceteze încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Iar de atunci şi până acum, "pescuitul" lor a fost deosebit de bogat. În două decenii de săpături sistematice, doar paleontologul Mihai Ciobanu a descoperit peste 2.000 de peşti fosilizaţi. O "recoltă" deosebit de bogată care s-a constituit în patrimoniul de bază al Muzeului de Ştiinţe Naturale din Piatra Neamţ. Muzeu care devenea, astfel, deţinătorul uneia dintre cele mai importante colecţii de peşti fosili din Europa. Multe alte exemplare descoperite pe Cozla au ajuns la Universitatea Bucureşti şi la Muzeul Naţional de Geologie din Capitală. O primă concluzie reieşită din studiul peştilor fosili din zona Piatra Neamţ este extraordinara bogăţie a formelor de viaţă marină din acele vremuri. Forme de viaţă care ocupau toate nişele ecologice disponibile, începând de la ţărmuri până la cele mai adânci zone "netoxice" ale Mării Paratethis. În monografia publicată în 1977, Ciobanu a descris 26 de familii, 44 de genuri şi 69 de specii de peşti fosili, dintre care 29 complet necunoscute ştiinţei. În plus, 63 dintre exemplarele descoperite în zona Piatra Neamţ sunt înscrise în categoria "patrimoniu cultural naţional". Unele piese din colecţii sunt nişte peştişori firavi de doar câţiva centimetri. Altele sunt nişte adevăraţi monştri, de peste un metru lungime. Şi cei mai mulţi dintre ei sunt atât de bine conservaţi, încât uneori li s-au păstrat şi pielea cu tot cu solzii de pe ea. În alte cazuri, le pot fi identificate chiar şi cele mai fine oscioare. Toţi aceştia sunt peşti cu schelet osos care s-au conservat integral. Lor li se adaugă un mare număr de rechini, din care însă nu s-au păstrat decât dinţii. Iar aceştia vorbesc despre nişte adevărate maşinării ucigaşe. Spre exemplu, dinţii de "Carcharias acutisima" sunt identici cu cei de "Carcharias taurus", uriaşul contemporan cunoscut sub numele de "Rechinul taur". Adaptat atât vieţii în apele reci, cât şi în cele calde, acesta poate fi întâlnit astăzi în oceanele Atlantic, Pacific şi Indian şi adeseori depăşeşte 3,5 metri lungime.

O mare caldă  

Toate urmele fosile Oligocene descoperite în bazinul fostei Paratethis, care se întindea cândva peste teritoriul ţării noastre, vorbesc despre o climă cu mult mai caldă decât cea din zilele noastre. Urmaşii speciilor de atunci, care au supravieţuit până în zilele noastre, trăiesc acum în diverse zone tropicale. Unii se regăsesc în apele calde din Oceanul Indian, sudul Africii, Japonia, Indonezia, Australia şi Noua Zeelandă. Printre ei sunt şi unii cu forme mai  ciudate: peşti plaţi asemănători calcanilor din zilele noastre sau "ace de mare". Alte specii sunt specifice apelor adânci, unde şi în zilele noastre există peşti cu "fotofori", organe luminescente utile în atragerea prăzii ori pentru orientarea în adâncuri. În afară de peşti, în "acvariul" de la Piatra Neamţ s-au mai descoperit fosile de crabi şi alte crustacee înrudite cu ei. Ba chiar şi câteva broaşte ţestoase. Tuturor acestora li se adaugă una, deosebit de spectaculoasă. Este vorba despre fosila unei păsări descoperite acolo de curând. Pare a fi un pescăruş, al cărui corp s-a păstrat, prin cine ştie ce minune.

Alte "acvarii"

"Acvariul de piatră", împărţit între vârfurile Cozla, Cernegura şi Pietricica, este cel mai mare şi cel mai complex. Dar nu este şi singurul. Acelaşi tip de roci ies la lumină şi în apropierea oraşului Gura Humorului. În urmă cu peste trei decenii, un fost student, actualul paleontolog Th. Brustur, a descoperit acolo un peşte Oligocen lung de peste 1,8 m. Preparat cu sprijinul prof. Dan Grigorescu, acest specimen remarcabil se află acum în colecţia Universităţii Bucureşti, recunoscut drept unul dintre cei mai mari peşti fosili descoperiţi pe teritoriul ţării noastre. O altă zonă Oligocenă, deosebit de complexă, se află în Muntenia, foarte aproape de oraşul Câmpulung. Acolo, pe o suprafaţă de câteva zeci de hectare, există acelaşi tip de roci care au conservat "acvariul" de la Piatra Neamţ. Deşi numărul de specii descoperit aici este ceva mai restrâns, situaţia locală pare a fi ceva mai complexă. Şi asta pentru că, alături de peşti, în acel loc s-au găsit şi alte tipuri de fosile. Este vorba despre frunzele mai multor specii de arbori specifici unui climat cald. Dar şi de amprente fosilizate de fulgi şi pene ale unor păsări. Aparent banale, aceste vestigii vorbesc despre posibila existenţă a unui ţărm de mare ori a unei alte situaţii locale pe care specialiştii nu au clarificat-o încă. "Acvarii" similare au mai fost descoperite şi în străinătate. Unul dintre acestea se află în Munţii Caucaz. Paleontologii Sorin Baciu şi Ionuţ Grădianu din Piatra Neamţ au fost deja acolo într-o expediţie ştiinţifică. Un altul se află în Germania, unde aceiaşi specialişti vor merge în vara anului viitor, într-o altă expediţie.

(……………………..)